Luang Prabang

Pe 2 mai, la ora 19:00, am parasit in sfarsit Vietnamul. Dintre cele patru destinatii ale excursiei mele asiatice, este tara in care nu intentinez sa ma mai intorc in viitor. In Thailanda voi reveni cu siguranta in vacante viitoare, poate mai dau o fuga si in Cambodgia, la Kep, Kampot sau pe insula, iar dupa prima zi la Luang Prabang ma gandesc serios ca o excursie viitoare ar trebui sa includa din nou Laos.

Aseara, aproape de ora 9:00, am aterizat pe aerportul din Luang Prabang, cam de dimensiunile aeroportului de la Baneasa. De la Hanoi am continuat drumul cu Josie, olandeza; cealalta partenera de calatorie a ramas in Vietnam. Ca sa intri in Laos, aplici la aeroport pentru o viza la sosire: completezi un formular, adaugi o poza, le arati pasaportul si platesti taxa de viza. Momentul platii devine amuzant pentru ca suma variaza in functie de nationalitate, fara a fi evidenta o logica. Initial m-am gandit ca in bunul principiu al egalitatii, calatorii din statele mai bogate vor plati mai mult; un argument in acest sens ar fi ca Josie a platit cu 5 dolari mai mult decat mine (30 usd pentru Romania) sau niste turisti italieni. Dar turistii din Elvetia, spre exemplu, platesc numai 31 de dolari… Deci nu e asta. Oricum, nu m-am lamurit, dar bine ca am primit repede viza si am trecut cu usurinta si de controlul la frontiera. Odata ajunse pe taram laotian, am obtinut cu usurinta un transport in oras, pana la pensiunea la care aveam rezervata cazare.

La prima impresie Luang Prabang pare un satuc intins, plin de vegetatie, inconjurat de rauri (este, de fapt, o peninsula),  cu cateva baruri adunate in acelasi loc si pensiuni imprastiate peste tot. Seara fiind, masina a traversat adunatura de baruri, cu lumini colorate. Pe loc am stiut ca Luang Prabang imi va fi pe plac. La fel am banuit si cand am intrat pe strada cu pensiunea si am descoperit ca este o strada cu casute si curti placute; ca la Breaza, doar un pic mai exotic :). Iar vis-à-vis de pensiune este un templu; alte temple sunt presarate de jur imprejur. Cand masina a plecat si zgomotul motorului s-a stins mi-am dat seama ca se aud greierii. E limpede ca nu are cum sa imi displaca.

Desi era deja zece, ne-am lasat bagajele si am pornit in cautarea a ceva de-ale gurii. Ne-am lamurit repede ca totul se inchide la 10 – 10:30, asa ca am cumparat ceva biscuiti, alune si alte rontaieie de la ultimul magazin deschis si ne-am orpit la o bere intr-un bar din vecinatate, in care o gasca de chinezi scurgeau ultimele pahare. Dar locul se numea pompos L’Opera! Ne-am luat cate o bere laotiana mare (ca sa nu fie prea mica) si ne-am trezit in fata cu cate o sticla de un litru, pe care sa o bem in 25 de minute, pentru ca barul trebuie sa se inchida inainte de 12:00 noaptea, conform legii laotiene. Dar nu e bai, ca dupa asa o sticla de bere, somul ne urmarea sa ne prinda…

Avantajul cand te culci devreme este ca te scoli devreme, da nu a fost cazul, pentru ca in Luang Prabang este atat de liniste si bine, incat somnul de dimineata s-a prelungit binisor spre 10:00. Abia dupa jumatate de ora am pornit spre micul dejun si am inceput sa descoperim Luang Prabang pe zi.

Cum dai coltul pe strada principala, in cladirile vechi, mostre de arhitectura colonial franceza bine intretinuta, sunt amenajate buticuri, cafenele si restaurante cochete. Lumea zambeste, e amabila…ma uimeste de fiecare data…Vietnamul m-a dezobisnuit de oameni dornici sa dialogheze cu tine, fara sa iti ceara bani ulterior, sau lume care sa iti zambeasca fara motiv. Luam micul dejun la Bannetone – o cafenea/patiserie cu cafea aromata si croisante delicioase. Comand oua ochuri si primesc o ditamai farfurie cu trei oua si o bagheta proaspata si crocanta. Yeeey!!! Ma bucur ca am ajuns in Laos!

Cu burtile pline, si dupa ce citim cate ceva despre istoria Laosului, purcedem in plimbare prin Luang Prabang si imprejurimi si incetul cu incetul descoperim si mai multe motive de bucurie.

Ne punem la incercare picioarele pe scarile care urca la templu, dar efortul merita pentru ca panorama este extraordinara.

Soarele ne arde obrajii cand hoinarim prin satele de pe malul raului. Din cand in cand ne mai asezam la vorba cu cate un localnic, sau ne orpim sa mangaiem puii de caine e care ii intalnim in drum. Mai vizitam niste temple si admiram raul.

Spre apus, ne oprim la Utopia, o terasa pe malul raului, unde, intinse pe perne, ne racorim cu o nuca de cocos. Ce bine e!!! Din nou imi doresc ca excursia asta sa continue cat de mult...