Lampang nu e cel mai frumos loc in care as fi putut sa imi petrec utimele zile de vacanta - inca ma mai intreb de ce nu m-am mobilizat sa poposesc pe o insula si sa ma prajesc ca lacusta la soare -, dar daca am ajuns aici, inseamna ca aici imi era dat sa ajung...
Fara pretentii, Lampang este un oras de provincie, cu istorie, insa din care nu a mai ramas mare lucru de povestit turistilor. Daca te straduiesti, insa, poti sa mai gasesti cateva locuri interesante. Iar experiente inedinte... poti gasi fara probleme, ca oriunde.
Dupa ce m-am lasat fermecata de pensiune si am decis sa raman aici doua nopti, m-am hotarat sa ii acord acestui oras toate sansele. M-am trezit plina de optimism si m-am bucurat si mai tare in fata generosului, deliciosului si prea apetisantului mic dejun oferit de gazda mea.
Da, n-o sa va vina sa credeti, insa asta este gem de banane!!!! si e chiar foarte bun!!! Mama, tema pentru acasa: gem de banane. Nu stiu cum se face, dar exista internet.
Cu burtica implinita, m-am suit pe ce credeti?! - da, bicicleta, - si am pornit in explorare si descoperire... Nu va mint ca mai dadusem o tura cu o seara inainte, chiar inainte de cina (cand a propos, am degustat un delicios de picant khao soi) si imi stabilisem zonele cu potential...
In imediata vecinatate a pensiunii am descoperit ceea ce imi pare a fi vechiul cartier chinezesc, populat de cladiri din lemn, vechi, cu decoratii firave, sculptate cu mare delicatete.
Intr-o explorare a malului opus al raului am descoperit un templu cu personalitate, si ceva sculpturi de piatra interesante...
Si cand pornita fiind pe vizitat temple am ajuns la al doilea de pe harta, m-am trezit luata ca din oala de la intrare de un nene thailandez, care cu o engleza asa si asa a inceput sa imi dea instructiuni precise unde sa imi las bicicleta, sa ii pun neaparat lantul si sa il urmez. Ca-ntr-un fel de stare hipnotica i-am urmat instructiunile si cu mare amabilitate a inceput sa imi explice ce si cum se afla in templu si de ce. Dupa ce a aflat si de unde sunt si ce treburi ma mana in Thailanda, mi-a marturisit ca are 72 de ani si a fost profesor de thailandeza. Apoi m-a condus pe la toate micile "obiective" ale templului, indicandu-mi unde si de cate ori trebuie sa bat in clopot ca sa imi poarte noroc.
Cum sa va zic, nenea nu era vreun ghid prea avizat si nici nu prea intelegeam eu bine ce vrea sa zica in engleza lui stricata, dar asa de jena imi era sa ii refuz amabilitatea si efortul de gazda, incat am continuat sa il urmez fara sa zic pas si am executat in detaliu tot ce mi-a cerut. Am intrat in templu si mi-a zis: sezi, si am sezut. Mi l-a aratat pe Buddha si mi-a explicat ca e ca un fel de Iisus ( :)) ).
Dupa ce am terminat de dat turul templului, mi-a explicat ca trebuie sa cumpar apa sa ii dau calugarului ca sa se roage pentru mine. Ma stiti, eu si rugaciunile.... ba bine ca nu. Dar asa l-am simpatizat pe mosulica, incat n-am putut sa il refuz, doar ca i-am zis ca ii pot da numai 40 de Bhati, nu 70 cum cerea el. Nu s-a suparat. I-a impartit cu atentie in doua - 20 in plic pentru calugar si 20 i-a pus in buzunar, apoi a venit cu mine in fata calugarului si m-a pus sa fac plecaciuni si sa ii daruiesc calugarului apa si plicul cu banii. Calugarul s-a rugat ceva pentru mine in limba lui si apoi a inceput sa imi dea: un lantisor de sfoara de pus la gat cu imaginile a doi calugari, o bratara de sfoara de pus la mana - ghidul meu imi traducea ca atea imi vor aduce noroc -; apoi calugarul s-a cautat prin plase de jur imprejur si a scos o farfurie de plastic cu mancare (!!!) si o sticla cu apa pe care mi le-a oferit. Ghidul meu mi le-a indeasat in brate si mi-a facut semn sa mai fac o plecaciune, sa mai zic odata multumesc si sa ne ridicam sa plecam...
Toate bune si frumoase, da acum, ce Dumnezeu, Buddha, Mohamed si Iisus Hristos fac eu cu mancarea dupa mine pe bicicleta?! M-am gandit ca poate ideea ar fi sa i-o dau lui domnul ghid, asa ca incerc demersuri in sensul asta si il inghiontesc sa o primeasca. Omul nu si nu, ca e mancarea mea, sa o mananc ca sa primesc noroc. Mi-a luat-o din mana, s-a uitat la ea si mi-a dat-o inapoi: nu, nu, asta, mancarea ta...
Nu m-a lasat sa plec pana ce n-am scris ceva in caietul lui de amintiri de la straini si neaparat sa ii scriu acolo adresa. Ce-o fi vrand sa faca cu ea nu mi-a fost prea clar, ca doar nu s-o apuca sa imi scrie... Dar avea in carnetel cateva zeci de adrese de la diversi, si mesaje care de care, unele mai mult, altele mai putin dubioase. Oameni credinciosi sau poate doar vizitatori. Si ca sa pecetluim intalnirea noastra, i-am facut o fotografie si i-am promis ca i-o trimit cand ajung in Romania.
Acu, stiu ca as putea sa ma fac ca uit ca doar ce-o sa se intample... dar nu stiu de ce, e ceva ce ma face sa cred dupa ce ajung la Bucuresti chiaro sa printez fotografia, o sa o pun in plicul pe care si-a scris adresa si o sa i-o trimit...
No comments:
Post a Comment