Bangkok, din nou Bangkok

In dimineata asta, la 6:15, am sosit in gara de Nord din Bangkok. Am fost aici ultima data in urma cu doua luni, cand, dupa o calatorie de noapte de la Surat Thani, am luat trenul spre Ayutthaya. Parca a fost ieri, dar la vremea aia abia eram dupa primele doua saptamani de calatorie, cu o multitudine de optiuni de destinatie in fata mea. Habar n-aveam atunci ca de la Ayutthaya voi merge mai departe in nord la Chiang Mai, nu aveam nicio idee ca exista Pai, si tot asa. Acum, destinatia e clara: hotel pana maine si aeroport. Vacanta se sfarseste si ma cuprinde melancolia...

Pentru ca era prea devreme ca sa merg la hostel (receptia deschide abia dupa 8:00) si nici nu aveam bani cash sa-mi platesc cazarea (bancile deschid abia la 9:00), dupa ce am facut un dus (gara este dotata cu dusuri – chestie foarte civiliata, care ar fi mai mult decat bine venita in Romania si ar mai reduce din miresmele grele din transportul in comun), m-am postat la cafeneaua din gara, cu un croisant cu ciocolata si o cafea proaspata – Black Canyon. Mirosul de varuiala proaspata imi aducea aminte de primul apartament in care am locuit singura si brusc am inceput sa ma simt confortabil, chiar daca ideea drumului prin caldura Bangkok-ului, cu rucsacul in spinare, nu ma incanta. Sau poate tocmai de-aia.

Mi-am pus telefonul la incarcat in laptop si am inceput sa astept sa teaca vremea scriind cate ceva sau deruland pozele din ultimele zile.

In curand s-a facut opt fix si din megafoanele garii a inceput sa se auda o voce radiofonica, urmata de bipuri repetate, iar thailandezii de la masa din fata mea s-au ridicat in picioare. Pe loc mi-am adus aminte: Krabi, piata de noapte. Ma plimbam printre tarabe cand dintr-o data am avut o senzatie ciudata, ca si cand as fi ramas blocata in timp. Poate va amintiti de serialul ala SF cu masina timpului cand la un moment dat timpul se opreste in loc si toata lumea ramane stana de piatra, mai putin personajul principal… Ei, cam asa… In jurul mu, toata lumea ramasese intepenita in pozitie de drepti. Parca nimeni nu mai respira. Atunci am realizat ca din megafoane se auzea o voce radiofonica, urmata de bipaituri si ritmurile unui cantec cu intonatie puternica. Mi-am adus aminte ca citisem in ghid despre intonarea zilnica a imnului, moment in care toti thailandezii se opresc din treburile lor. Ca-ntr-o padure de pietre, totul ramane nemiscat…

Intamplarea se repeta in fiecare dimineata la ora 8:00 si daca te afli intr-un loc public nu ai cum sa ratezi evenimentul, insa de fiecare data te ia un pic prin surprindere. A doua oara mi s-a intamplat sa fiu in gara de la Ayutthaya, asteptand trenul spre Lop Buri si m-am trezit din nou surprinsa ca vad ca lumea se ridica in picioare la unison.

Azi, ascultand intonarea imnului, in picioare, alaturi de localnici, m-am gandit la cat de primitoare mi s-a parut Thailanda, la cat de deschisi, amuzanti si uneori ciudati sunt thailandezii si la cat de bine m-am simtit aici. In minte mi s-a inradacinat un gand: intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, ma voi intoarce.