Thursday, May 19, 2016

Bangkok, din nou Bangkok

In dimineata asta, la 6:15, am sosit in gara de Nord din Bangkok. Am fost aici ultima data in urma cu doua luni, cand, dupa o calatorie de noapte de la Surat Thani, am luat trenul spre Ayutthaya. Parca a fost ieri, dar la vremea aia abia eram dupa primele doua saptamani de calatorie, cu o multitudine de optiuni de destinatie in fata mea. Habar n-aveam atunci ca de la Ayutthaya voi merge mai departe in nord la Chiang Mai, nu aveam nicio idee ca exista Pai, si tot asa. Acum, destinatia e clara: hotel pana maine si aeroport. Vacanta se sfarseste si ma cuprinde melancolia...

Pentru ca era prea devreme ca sa merg la hostel (receptia deschide abia dupa 8:00) si nici nu aveam bani cash sa-mi platesc cazarea (bancile deschid abia la 9:00), dupa ce am facut un dus (gara este dotata cu dusuri – chestie foarte civiliata, care ar fi mai mult decat bine venita in Romania si ar mai reduce din miresmele grele din transportul in comun), m-am postat la cafeneaua din gara, cu un croisant cu ciocolata si o cafea proaspata – Black Canyon. Mirosul de varuiala proaspata imi aducea aminte de primul apartament in care am locuit singura si brusc am inceput sa ma simt confortabil, chiar daca ideea drumului prin caldura Bangkok-ului, cu rucsacul in spinare, nu ma incanta. Sau poate tocmai de-aia.



Mi-am pus telefonul la incarcat in laptop si am inceput sa astept sa teaca vremea scriind cate ceva sau deruland pozele din ultimele zile.

In curand s-a facut opt fix si din megafoanele garii a inceput sa se auda o voce radiofonica, urmata de bipuri repetate, iar thailandezii de la masa din fata mea s-au ridicat in picioare. Pe loc mi-am adus aminte: Krabi, piata de noapte. Ma plimbam printre tarabe cand dintr-o data am avut o senzatie ciudata, ca si cand as fi ramas blocata in timp. Poate va amintiti de serialul ala SF cu masina timpului cand la un moment dat timpul se opreste in loc si toata lumea ramane stana de piatra, mai putin personajul principal… Ei, cam asa… In jurul mu, toata lumea ramasese intepenita in pozitie de drepti. Parca nimeni nu mai respira. Atunci am realizat ca din megafoane se auzea o voce radiofonica, urmata de bipaituri si ritmurile unui cantec cu intonatie puternica. Mi-am adus aminte ca citisem in ghid despre intonarea zilnica a imnului, moment in care toti thailandezii se opresc din treburile lor. Ca-ntr-o padure de pietre, totul ramane nemiscat…

Intamplarea se repeta in fiecare dimineata la ora 8:00 si daca te afli intr-un loc public nu ai cum sa ratezi evenimentul, insa de fiecare data te ia un pic prin surprindere. A doua oara mi s-a intamplat sa fiu in gara de la Ayutthaya, asteptand trenul spre Lop Buri si m-am trezit din nou surprinsa ca vad ca lumea se ridica in picioare la unison.

Azi, ascultand intonarea imnului, in picioare, alaturi de localnici, m-am gandit la cat de primitoare mi s-a parut Thailanda, la cat de deschisi, amuzanti si uneori ciudati sunt thailandezii si la cat de bine m-am simtit aici. In minte mi s-a inradacinat un gand: intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, ma voi intoarce.  

Wednesday, May 18, 2016

Lampang - ultima oprire inainte de Bangkok

Inainte de a ajunge in neobositul Bangkok, mi-am dorit cateva zile de liniste si relaxare si iata ca le-am gasit la pensiunea de pe malul raului din Lampang. Denumirea este la propriu, chiar daca fara majuscule, caci locul se numeste Riverside GuestHouse si poposeste pe malul raului Wang.


Lampang nu e cel mai frumos loc in care as fi putut sa imi petrec utimele zile de vacanta - inca ma mai intreb de ce nu m-am mobilizat sa poposesc pe o insula si sa ma prajesc ca lacusta la soare -, dar daca am ajuns aici, inseamna ca aici imi era dat sa ajung...

Fara pretentii, Lampang este un oras de provincie, cu istorie, insa din care nu a mai ramas mare lucru de povestit turistilor. Daca te straduiesti, insa, poti sa mai gasesti cateva locuri interesante. Iar experiente inedinte... poti gasi fara probleme, ca oriunde.

Dupa ce m-am lasat fermecata de pensiune si am decis sa raman aici doua nopti, m-am hotarat sa ii acord acestui oras toate sansele. M-am trezit plina de optimism si m-am bucurat si mai tare in fata generosului, deliciosului si prea apetisantului mic dejun oferit de gazda mea.

Da, n-o sa va vina sa credeti, insa asta este gem de banane!!!! si e chiar foarte bun!!! Mama, tema pentru acasa: gem de banane. Nu stiu cum se face, dar exista internet. 

Cu burtica implinita, m-am suit pe ce credeti?! - da, bicicleta, - si am pornit in explorare si descoperire... Nu va mint ca mai dadusem o tura cu o seara inainte, chiar inainte de cina (cand a propos, am degustat un delicios de picant khao soi) si imi stabilisem zonele cu potential...
In imediata vecinatate a pensiunii am descoperit ceea ce imi pare a fi vechiul cartier chinezesc, populat de cladiri din lemn, vechi, cu decoratii firave, sculptate cu mare delicatete.

Intr-o explorare a malului opus al raului am descoperit un templu cu personalitate, si ceva sculpturi de piatra interesante...
 


Si cand pornita fiind pe vizitat temple am ajuns la al doilea de pe harta, m-am trezit luata ca din oala de la intrare de un nene thailandez, care cu o engleza asa si asa a inceput sa imi dea instructiuni precise unde sa imi las bicicleta, sa ii pun neaparat lantul si sa il urmez. Ca-ntr-un fel de stare hipnotica i-am urmat instructiunile si cu mare amabilitate a inceput sa imi explice ce si cum se afla in templu si de ce. Dupa ce a aflat si de unde sunt si ce treburi ma mana in Thailanda, mi-a marturisit ca are 72 de ani si a fost profesor de thailandeza. Apoi m-a condus pe la toate micile "obiective" ale templului, indicandu-mi unde si de cate ori trebuie sa bat in clopot ca sa imi poarte noroc.
Cum sa va zic, nenea nu era vreun ghid prea avizat si nici nu prea intelegeam eu bine ce vrea sa zica in engleza lui stricata, dar asa de jena imi era sa ii refuz amabilitatea si efortul de gazda, incat am continuat sa il urmez fara sa zic pas si am executat in detaliu tot ce mi-a cerut. Am intrat in templu si mi-a zis: sezi, si am sezut. Mi l-a aratat pe Buddha si mi-a explicat ca e ca un fel de Iisus ( :)) ).
Dupa ce am terminat de dat turul templului, mi-a explicat ca trebuie sa cumpar apa sa ii dau calugarului ca sa se roage pentru mine. Ma stiti, eu si rugaciunile.... ba bine ca nu. Dar asa l-am simpatizat pe mosulica, incat n-am putut sa il refuz, doar ca i-am zis ca ii pot da numai 40 de Bhati, nu 70 cum cerea el. Nu s-a suparat. I-a impartit cu atentie in doua - 20 in plic pentru calugar si 20 i-a pus in buzunar, apoi a venit cu mine in fata calugarului si m-a pus sa fac plecaciuni si sa ii daruiesc calugarului apa si plicul cu banii. Calugarul s-a rugat ceva pentru mine in limba lui si apoi a inceput sa imi dea: un lantisor de sfoara de pus la gat cu imaginile a doi calugari, o bratara de sfoara de pus la mana - ghidul meu imi traducea ca atea imi vor aduce noroc -; apoi calugarul s-a cautat prin plase de jur imprejur si a scos o farfurie de plastic cu mancare (!!!) si o sticla cu apa pe care mi le-a oferit. Ghidul meu mi le-a indeasat in brate si mi-a facut semn sa mai fac o plecaciune, sa mai zic odata multumesc si sa ne ridicam sa plecam...
Toate bune si frumoase, da acum, ce Dumnezeu, Buddha, Mohamed si Iisus Hristos fac eu cu mancarea dupa mine pe bicicleta?! M-am gandit ca poate ideea ar fi sa i-o dau lui domnul ghid, asa ca incerc demersuri in sensul asta si il inghiontesc sa o primeasca. Omul nu si nu, ca e mancarea mea, sa o mananc ca sa primesc noroc. Mi-a luat-o din mana, s-a uitat la ea si mi-a dat-o inapoi: nu, nu, asta, mancarea ta... 
Nu m-a lasat sa plec pana ce n-am scris ceva in caietul lui de amintiri de la straini si neaparat sa ii scriu acolo adresa. Ce-o fi vrand sa faca cu ea nu mi-a fost prea clar, ca doar nu s-o apuca sa imi scrie... Dar avea in carnetel cateva zeci de adrese de la diversi, si mesaje care de care, unele mai mult, altele mai putin dubioase. Oameni credinciosi sau poate doar vizitatori. Si ca sa pecetluim intalnirea noastra, i-am facut o fotografie si i-am promis ca i-o trimit cand ajung in Romania.
Acu, stiu ca as putea sa ma fac ca uit ca doar ce-o sa se intample... dar nu stiu de ce, e ceva ce ma face sa cred dupa ce ajung la Bucuresti chiaro sa printez fotografia, o sa o pun in plicul pe care si-a scris adresa si o sa i-o trimit...

Ei, dupa ce am scapat in sfarsit de la templu, am mai tot hoinarit eu ceva vreme pana caldura a devenit insuportabila si m-am retras intr-un restaurantel unde am infulecat o supa cu taitei pe nerasuflate. Yuuum!!!!







Monday, May 16, 2016

Phayao

Se pare ca sunt singura turista din vest care calatoreste la Phayao in aceasta perioada a anului... Orium, am fost singura non-thailandeza in autobuzul care m-a adus aici de la Chiang Rai, iar in peregrinarile mele prin oras am mai vazut alti patru vestici, toti barbati si toti in pereche cu cate o asiatica... Asadar Phayao nu pare a fi frecventat... mai ales in acest sezon.
E de inteles, pentru ca orasul nu pare sa aiba foarte multe de oferit, inafara de cateva temple si potentiale plimbari inafara orasului...

Insa este foarte placut amplasat pe malul unui lac, iar promenada amenajata pe marginea lacului ofera ocazia unei plimbari placute, dupa-amiaza, cand caldura incepe sa se mai potoleasca, sau mai tarzu, pe la apusul soarelui.


Cartierul din vecinatatea lacului este intesat de restaurante, foarte pustii la ora amiezii, cand visam la ceva bun si nou de degustat. Pana la urma, am gasit un stabiliment cat de cat atractiv, unde am incercat supa picanta de coaste de porc. A fost una dintre cele mai picante mancaruri pe care le-am incercat in calatoria asta si credeti-ma, am incercat cateva... Este o zeama de porc in care se inmoaie ardei iuti si alte verzituri si se serveste cu bucati de coasta de porc si orez, separat. Carnea de porc este frageda si gustoasa, iar supa extrem de aromata; orezul compenseaza.

La apusul soarelui m-am indreptat, ca toata lumea spre micul templu din mijlocul lacului, la care se ajunge pe un pod de bambus. Insulita este un loc ideal pentru a privi apusul soarelui, dincolo de marginile zimtate ale muntilor.



Chiang Rai si ultima zi a calatoriei cu Josie

Duminica am petrecut in Chiang Rai ultima zi de calatorie cu Josie. Daca pana acum mai exista posibilitatea sa ne reintalnim pentru ca am tot mers in aceeasi directie, incepand de luni aveam sa ne luam la revede pe bune. Luni dimineata eu plecam spre Phayao iar Josie lua avionul de seara spre Bangkok si se intorcea in Olanda a doua zi. Acestea fiind stiute, am colindat impreuna Chiang Raiul pentru o ultima zi impreuna, plina de nouatati.

Dupa micul dejun la pensiunea descoperita de Josie, care are o gradina superba in care se gasesc tot felul de animalute, de la geiko, salamandre pasari si broscute (ca de insecte nu mai vorbesc), am pornt inspre Templul Alb, un obiectiv turistic de neratat cand te afli in Chiang Rai.

Templul este o creatie contemporana, a unui arhitect thailandez extrem de apreciat, si este foarte vanat in special de turisti asiatici. Pentru vestici este, cred, greu de apreciat multitudinea de sclipici si grotescul kitch-ului debordant care te intampina peste tot.


Templul in sine este argintiu, cu tot felul de turnulete sclipicioase, si zace in mijlocul unei insule, in interiorul unui lac artificial. Este inconjurat de cladiri la fel de scandalos-stralucitoare in nuante de argintiu si auriu, ca niste muntisori de nisip inveliti in poleiala.




Toaletele, spre exemplu, sunt grandioase si aurii in totalitatea lor.
                                                             



Complexul nu este finalizat si din spusele arhitectului insusi o sa mai dureze zeci de ani. Singurul in care nu m-am simtit complet agresata vizual a fost o mica insula de verdeata, cu statuia lui Buddha tronand in mijloc, un fel de templu in aer liber.

 In rest, templu este grandios si oribil, dar in recognoscibil stil asiatic. Mai mult de atat, este plasat in mijlocul a nicaieri (la iesirea din Chang Rai, pe autostrada) iar in jurul lui au aparut ca ciupercile dupa ploaie o multitudine de magazinase de suveniruri si restaurante.

Dupa acest soc cultural, am decis ca e cazul sa vizitam niste temple mai traditionale in interiorul orasului, asa ca ne-am intors in tuk-tu in centru si am inceput sa colindam Chiang Rai-ul, nu inainte de a ne ospeti la un restaurant local cu supe generoase de peste si rata.

In cautarea templelor din oras, am nimerit in cartierele frecventate de locuitori, in jurul pietii, pe strazi laturalnice.


Templele traditionale ne-au mai clatit ochii, suprapunand in memorie noi imagini placute.

  

Seara ne-am petrecut-o din nou in piata, de data asta am incercat si piata de duminica, care este o monstruozitate intinsa pe vreo zece strazi, si al carei capat nu l-am gasit pentru ca dupa o ora de plimbat printre tarabe, piata continua, dar picioarele noastre erau mult prea obosite sa mai continue. Asa ca ne-am retras mai aproape de pensiune, la bazarul de noapte, unde am mai dat o raita la tarabele de suveniruri si am mancat cu pofta ascultand un concert local thailandez.

Am incheiat seara repejor, pentru ca de dimineata ne-am trezit devreme, ca sa ne luam iar la revede, de data asta pe bune.

Acum, stau si astept in statie autobuzul de 9:30 care ma va duce la Phayao, unde o sa raman peste noapte. Intre timp, Josie este cel mai probabil in drum spre piscina… Chiar daca a mai ramas putin, aventura continua…
 

Bine te-am regasit Thailanda!

Apropierea plecarii a generat mare confuzie in mintea mea, dupa cum va povesteam, intrebarea fiind unde sa-mi petrec ultimele zile de vacanta. Ziua solitara in Luang NhamTha m-a ajutat sa ma lamuresc ca vreau sa ma intorc in Thailanda si sa mai colind un pic orasele, ca la inceputul vacantei. Poate simteam nevoia sa inchid bucla acestei excursii si sa termin de unde am inceput.

Odata luata decizia, am petrecut linistit ultima seara in Laos, cu o portie zdravana de mancare traditionala – Jeow – si o supa de legume generoasa, o plimbare scurta prin sat si o seara linistita de citit, a adapost de ploaia amenintatoare. Jeow este un fel de pasta din diverse (pe baza de chili  foarte picanta, pe baza de alune este dulceag picanta, etc). Eu am ales jeow din vinete si e un amestec de vinete tocate cu ceapa verde si alte verzituri si arome – delicios. Pasta asta se serveste cu legume putin fierte, pe care le inmoi in pasta si orez lipicios (am facut o pasiune pentru orezul lipicios de-a lungul excursiei mele).
Nu numai ca este gustoasa, dar si foarte sanatoasa. Singura problema este ca dupa ce ai mancat o portie generoasa de legume te simti satul; cateva ore mai tarziu, insa, te trezesti rupt de foame in mijlocul noptii si nu prea mai e nimic de facut…

Dupa ce m-am zvarcolit o vreme in asternut visand la pui fripti, m-am trezit la primele ore ale diminetii, ca sa constat cu bucurie ca rufele mele sunt spalate, uscate si impachetate si pot sa plec linistita mai departe. Asa ca am luat micul dejun, mi-am incheiat socotelile la pensiune si am pornit spre statia de autobuz, unde am prins ultimele locuri decente intr-un mini-autobuz vechi si ponosit care mergea catre frontiera, la Huay Xai. Am avut noroc sa prind printre ultimele locuri pe scaun, pentru ca la cateva minute dupa, autobuzul s-a umplut ochi cu calatori (majoritatea localnici) adunati claie peste gramada, agatati unii de altii. Nu am calatorit in viata mea intr-un autobuz mai aglomerat decat asta; si sa nu uitam ca e vorba de mai bine de trei ore de mers, nu de doua statii in Militari. Ca sa fie pe inteles, omul care se ocupa de bagaje in autobuz a calatorit deasupra autobuzului pentru ca inauntru nu mai avea loc… La aglomeratie s-a suprapus si muzica lacrimogena laotiana, o lalaiala repetitiva, fara de cap si fara de coada, precum si serpentine nenumarate si santuri in sosea; un drum de vis.

Noroc ca am ajuns cu bine si mi-am cautat drumul direct spre frontiera. Traversarea in Thailanda a fost ordonata, fara mari probleme, iar odata ajunsa de partea cealalta, incetul cu incetul am inceput sa ma simt ca acasa.
Am avut repede ocazia sa imi reamintesc cat de prietenosi sunt thailandezii, cand gasca de taximetristi de la aeroport mi-a oferit sa mananc cu ei mango crud cu sos picant. S-au distrat un pic sperand sa imi ia gura foc de la sosul picant, dar asta nu a afectat cu nimic actul lor de generozitate.
Cum am parasit frontiera intr-un tuk-tuk si am pornit pe soselele Thailandei, am inceput sa ma simt dintr-o data ca acasa, in atmosfera familiara si prietenoasa. Mi-am reamintit de prima luna a excursiei mele si am constatat cat de mult mai relaxat am ajuns sa calatoresc in comparatie cu primele zile. Traversand orasele, au inceput sa apara magazinele Seven Eleven si un sentiment de bucurie puternica m-a invadat, avand senzatia ca m-am intors in civilizatie. Mi-am amintit de inceputul calatoriei, la Bangkok: faptul ca 7/11 era singurul tip de magazin cu de toate (limitat, bineinteles) mi s-a parut foarte restrictiv; dupa trei luni de calatorie si dupa ce in Laos, Vietnam si Cambodgia oferta de magazine a fost si mai putin substantiala, confortul oferit de 7/11 mi s-a parut de-un lux nemaipomenit.

A fost extrem de usor si fara peripetii sa ma urc in autobuzele potrivite si cateva ore mai tarziu eram deja in Chiang Rai si ma intalneam din nou cu Josie, olandeza, care isi petrecuse toata ziua la piscina unui hotel.


Am mancat impreuna pentru ca eram amandoua moarte de foame si dupa ce am dat o tura in bazarul de noapte, ne-am intepenit la o bere intr-un bar in apropierea pensiunii, unde am intalnit alti cativa olandezi si vreo doi spanioli. In seara aia m-am culcat linistita si am dormit confortabila, simtindu-ma din nou, ca acasa.