Hoa Lu pe ploaie

Dupa ce fetele au plecat din Ninh Binh, mi-am mutat catrafusele intr-un stabiliment cu camere single si am pornit in descoperirea unei alte zone din apropierea Ninh Binh - Hoa Lu, pe bicicleta.
Plouase toata dimineata, asa ca am sperat ca daca tot s-a oprit, ploaia n-o sa mai revina. Am purces, traversand Ninh Binh-ul pe drumul national care il separa in doua. La inceput mi s-a parut ca nu prea merita fortul, dar dupa vreo sase kilometri am inceput sa inteleg...
Din pacate, la scurt timp a inceput sa ploua marunt si repede drumurile laturalnice, de pamant, au devenit dificile de inaintat, asa ca a trebuit sa revin la drumul principal si sa fac drum intors spre oras. Dar si daca a fost destul de scurta, excursia prin Hoa Lu pe ploaie a fost placuta.
Daca doriti sa si vedeti...

Un drum ingrozitor...

In excursia asta prin Asia am avut experiente placute multe; altele mai putin placute (mai putine); altele chiar neplacute (doar cateva). Pe toate le-am considerat bine venite ca experiente noi din care raman cu ceva, fie ca este doar o idee, un gand. In general, v-am povestit pe blog despre experientele mai placute, inserand din cand in cand si scurte povesti mai hazlii despre situatii cel putin ciudate.

Azi as vrea, insa, sa povestesc despre cel mai neplacut drum pe care l-am experimentat in toata excursia pana acum.
La Ninh Binh, dupa ziua de plimbare la Tam Coc, fetele au pornit inspre Hanoi, iar eu am decis sa mai raman o zi si sa plec apoi in golful Ha Long, pe insula Cat Ba, despre care auzisem numai lucruri de lauda. 

Am cumparat de la pensiunea in care am stat primele doua nopti (cei care ne-au deschis usa in miezul noptii) un bilet combinat autobuz - barca - autobuz, de la Ninh Binh fix pe insula. Biletul a costat 350 000 de dongi, echivalentul a 15 dolari. Am cerut asigurari ca nu voi avea probleme pe drum cu transferurile intre autobuzuri si barca si mi s-a promis ca totul va fi in regula. Si intr-un fel nu a fost deloc neadevarat pentru ca am ajuns in toate mijloacele de transport asa cum trebuia, dar cu ceva stres in plus. Dar sa va povestesc. 

De dimineata, m-am trezit la 5 pentru ca la 6 trebuia sa astept autobuzul la pensiune. Autobuzul a venit si nu cu intarziere. O troaca de autobuz de 20 si ceva de locuri ale carui vremuri bune au fost poate prin anii '60 - '70. Soferul nu vorbea nicio engleza; dar m-a asigurat ca asta este autobuzul pentru Cat Ba. M-am gandit ca asta este autobuzul mai mic care merge la statie, de unde voi urca intr-un autobuz mare si civilizat. Am ajuns intr-adevar la statia de autobuz, numai ca sa descopar ca nu exista un alt autobuz mai mare si mai civilizat - asta este. Deci, am concluzionat ca soferul autobuzului local Ninh Binh - Hai Phong a venit special sa ma ia de la pensiune inainte de a porni in cursa. Deja mirosea a aranjament personal. 

Am mai stat vreo jumatate de ora in statie; s-au mai urcat un cuplu si inca un barbat, precum si bagatorul de seama (v-am mai povestit despre statutul acestuia). Intrucat nu a mai aparut niciun alt calator, am pornit. Bagatorul de seama mi s-a adresat in vietnameza aratandu-mi spatele autobuzului si facandu-mi semn ca se poate dormi. Am banuit ca face o gluma privind faptul ca autobuzul e gol si m-am prefacut si eu politicos amuzata.
Dupa vreun sfert de ora de drum, a coborat barbatul; dupa alta jumatate de ora a coborat si cuplul; am ramas singura; un intreg autobuz de linie numai pentru mine si nimeni altcineva nu parea sa vrea sa se urce...
La un moment dat, bagatorul de seama vine langa mine si incepe sa vorbeasca ceva in vietnamenza; eu ii raspundeam in engleza ca nu inteleg; el continua sa vorbeasca, hlizindu-si dintii plini de carii la mine. La inceput am crezut ca incearca un fel de conversatie politicoasa, cum se mai intamplase in alte cazuri pana acum; dar el o tot tinea in vietnameza si eu tot nu intelegeam nimic. Apoi imi face semnul cu maine sub cap de dormit. M-am gandit ca poate vrea sa zica ca poti sa te intinzi sa dormi pe scaune pana la destinatie, ca nu sunt calatori. Eram foarte confuzata de ce as vrea sa dorm asa de dimineata... Arata din nou semnul cu mainile spre cap si imi indica soferul; ma amuz, gandindu-ma ca poate face vreo gluma cum ca soferul sa doarma, ceea ce nu era evident o buna idee....
Dar mai apoi mi se adreseaza din nou cu ceea ce dupa mimica fetei as fi dedus a fi o intrebare si imi face din nou semn de culcare aratand spre mine si spre sofer... Mi se face pe loc rau cand imi dau seama la ce se refera si cred ca socul, groaza si dezgustul de pe fata mea au fost evidente pentru ca a mai rostit ceva in vietnameza insotit de no, no, no... si s-a carat de laga mine, lasandu-ma in pace. Nu m-a mai abordat pana la destinatie, dar nu va zic in ce tensiune am continuat drumul, care a mai durat vreo trei ore prin sate uitate de lume, in care vedeam stanga si dreapta restaurante care anuntau feluri de mancare din carne de pisica si caine. Si sper ca nu va asteptati la poze... pentru ca sper sa nu fiu pusa in situatia de a vedea vreo pisica sau vreun caine atarnati in vitrina macelarului. O data mi-a fost de ajuns...
O sa fac o pauza aici si o sa ma intorc la sederea de o noapte la familia din delta Mekongului. In dimineata in care ne-au dus sa vedem campurile de pepeni si am privit rasaritul de soare, la intoarcerea din camp, am trecut pe langa niste localnici care asezasera un corp de animal, o pisica imi parea a fi dupa forma, pe un pat de paie. In prima instanta m-am gandit ca e o pisica moarta si vor sa o ingroape. Apoi am vazut ca pisica nu are par, e cheala, si am realizat ca nu o pusesera pe paie ca s-o inmormanteze, ci ca intentionau sa o prajeasca... Nu va mai explic oroarea pe care am simtit-o si viteza cu care am plecat.
            
Revenind in autobuz, minutele se scurgeau din ce in ce mai incet, iar drumul pentru acoperirea unei distante teoretice de doua ore a devenit chinuitor, trecand prin toate satele posibile si lungindu-se ca o peltea. In timpul asta am stat cu picioarele la gura, pentru ca scaunul era prea jos, chinuindu-ma sa alung puii de gandaci de diferite dimensiuni care se invarteau in jurul picioarelor mele. La un moment dat, am simtit o piscatura pe picior, in sandala. Am crezut ca mi se pare, dar am constatat ca era un gandac care se streacurase sub cureaua sandalei. Mi-am abtinut cu greu un zbieret de groaza cand l-am aruncat cat colo.

In fine, dupa patru imposibile ore, am intrat in sfarsit in Hai Phuong si am ajuns la statia de autobuz locala, unde mi s-a facut semn sa cobor si a aparut un nene motociclist care a reusit sa spuna Hello! si de la care am dedus ca ma va duce la barca. Soferul de autobuz l-a platit, dandu-i si banii ca sa imi plateasca biletul de barca. Atunci am realizat combinatia: femeia de la hotel imi vinde asa zisul bilet combinat; soferul autobuzului ma duce pana la Hai Phong (biletul de bus este 80 000) si ma preda motociclistului (ii da probabil si lui vreo 30 000, poate 50 000), motociclistul ma duce la barca si imi cumpara biletul de barca (130 000, ca l-am avut in mana). Total 260 000 si restul este afacerea femeii de la hotel si soferului de autobuz.      

Motociclistul macar a fost chiar prietenos si amabil... Am asteptat barca doua ore si jumatate, iar dupa ce m-am urcat am observat un domn din personalul navigant, care mirosea foarte tare a alcool, atat de tare ca ma intrebam cum mai sta in picioare. M-am amuzat gandindu-ma: ce ar fi sa fie pilotul barcii?! Si nu m-am mai amuzat asa de tare cand am constatat ca era chiar el..... 

Ne-a zguduit ceva pe drumul spre insula, dar nu stiu daca un pilot mai treaz n-ar fi facut la fel (dupa experienta de la intoarcere az zice ca da). Odata ajunsi pe mal am fost din nou preluati de un autobuz. Tot drumul pe insula pana in orasul Cat Ba serpuieste in sus si in jos printre muntii care strabat mijlocul insulei, iar asfaltul este valurit de parca nu ai fi coborat din barca. Inca jumatate de ora si am ajuns in sfarsit dupa ore groaznice de calatorie. Am decretat ca fiind cea mai nasoala experienta de drum de pana acum si mi-am facut o nota mentala sa va povestesc. Asa ca, iata!

Despre marea dezamagire pe care am avut- o pe Cat Ba va povestesc in postarea urmatoare. Nu va dezvalui deocamdata decat ca a doua zi am reluat drumul inapoi, de data asta spre Hanoi, si nu la fel de groaznic.     

Aventura la Tam Coc

Am parasit, asadar, Hue dupa o zi de leneveala si plimbare la intamplare prin oras, cumparaturi la supermarket pentru rontaiele de drum si mai chinuitoarea sarcina de a scoate bani de la bancomatele vietnameze. Ne-am imbarcat la ora 18:00 in deja obisnuitul autbuz de dormit, cu paturi supraetajate - confort maxim.
Planul era sa ajungem la Tam Coc pe dimineata, in jur de 6:00 (cel putin, asa ne informase nenea care ne-a vandut biletele, cu o reducere impresionanta si numai pentru noi, despre care am descoperit ulterior ca era fix pretul normal). Asa ca ne instalam confortabil in paturile din spatele autobuzului, ca sa fim impreuna, si asteptam sa treaca vremea. Distractia principala pentru Josie in autobuz este sa ne puna sa pronuntam cuvinte sau expresii la intamplare in limba olandeza, chestie care o amuza de nu se poate si rade tinandu-se cu mainile de burta. Sunt convinsa ca e extrem de caraghios; ce om normal mai poate pronunta asa chircituri...
Pe la opt facem o prima oprire, pentru cina. Locul e absolut sinistru; miroase a hazna ingrozitor; mesele si scaunele de plastic sunt mai jegoase si mai descleiate decat oricare de pana acum; nu prea ti-e pofta de mancare. Ne dezmortim picioarele si tocmai ce vine vremea sa pornim din nou. De data asta ne infasuram frumos in paturi si ne pregatim de culcare, fiecare cu tabieturile ei. Tocmai ce adormisem mai bine ca simt o bataie pe picior. Ma trezesc; insotitorul de bord (ca altfel nu stiu cum sa ii zic bagatorului de seama din autobuz. Fiecare autobuz are un sofer si un steward care se ocupa de diverse) ma informeaza ca ajungem la Tam Coc. Ma uit la ceas 2:30. Nu e posibil; trebuia sa ajungem la 6:00. Ba, iata ca e posibil. Ma si vad pe marginea drumului, la 3 noaptea, cand totul este inchis. Ma cam cuprinde panica, mai ales ca fetele se misca greu si trezirea la realitate intarzie, asa ca trebuie sa ma lamuresc rapid care e situatia.
Da, ajungem, intr-adevar, la Tam Coc. Suntem gata sa coboram, dar visele mele rele se adeveresc - autobuzul opreste in mijlocul autostrazii; nimic pe dreapta, nimic pe stanga. Incerc sa ii explic soferului ca nu coboram aici, sa ne duca mai departe, undeva la lumina, poate la Ninh Binh (urmatorul oras, la vreo opt kilometri, despre care aveam banuiala ca e ceva mai mare). Nu peste mult, ajungem la Ninh Binh. O liniste la fel de deplina, doar ca aici mai sunt ceva cladiri. Ii cerem sa opreasca la lumina si coboram. Ia ceva pana sa ne gaseasca bagajele pe intuneric, dar ne descurcam.
Autobuzul pleaca si ramanem in drum, uitandu-ne cu curiozitate si usoara teama de jur imprejur. Din fericire la 200 de metri este deschis un restaurant de Pho (supa cu taietei care se mananca dimineata) si ne indreptam spre el cu sperante. Salutam proprietarii, care ne privesc ca pe sfintele moaste si ii intrebam de hotel. Dupa expresia fetei, mi-e greu sa imi dau seama daca omul vrea sa ne ajute sau vrea sa scape de noi. Dar iata ca pune mana pe telefon si suna un prieten; apoi ne explica prin gesturi sa mergem zece cladiri mai departe si vom gasi un hotel care ne asteapta. Si asa a fost. Am sunat la sonerie si a coborat un nene cu ochii carpiti, care ne-a aratat drumul spre o camera tripla rezonabila, unde ne-am poposit picioarele peste noapte, fericite ca dupa ceva suspense povestea s-a terminat cu bine si zicandu-ne ce bine ca eram impreuna!. 

Asa a inceput sederea noastra la Tam Coc, sau mai bine zis Ninh Binh. A doua zi, fara sa ne grabim, ca doar ne culasem tarziu, am pornit in descoperirea invecinatului Tam Coc, unde ne-am lansat intr-o plimbare cu barca printre muntisorii nascuti din apa si campurile de orez. Nu stau sa va descriu peisajele, pentru ca le puteti vedea mai bine aici.

Dupa pranz, cu forte proapete pornim intr-o plimbare prin imprejurimi, in descoperirea satelor si oamenilor, iar ce se presupunea a fi o scurta plimbare de cateva minute pana la pagoda, se transforma intr-o mica excursie de vreo doua ore jumatate, de rataceala pe carari. Vedem atatea lucruri autentice - oameni, animale, campuri; apusul de soare ne prinde in mijlocul naturii si nu ne mai oprim sa ne minunam, dupa cum puteti vedea si voi aici.

La Hue, in fostul palat regal

Dupa ce cu parere de rau am parasit Hoi An (locul din Vietnam in care mi-ar face placere oricand sa ma intorc), am ajuns la Hue, fosta capitala a Vietnamului in perioada 1802 si 1945 si resedinta imparatilor din dinastia Nguyen. Drumul a durat numai cateva ore; singurul element surpriza (si haios de altfel) a fost la micul dejun in Hoi An, cand ne-am trezit cu un nene motociclist, care ne-a zis ca a venit sa ne ia sa mergem la autobuz. Ne-am uitat unele la alele, intrebandu-ne cum vm incapea toate pe o motocicleta. Situatia s-a lamurit cand ne-a explicat ca mergem pe rand. M-am voluntariat sa fiu prima si nu mica mi-a fost surpriza cand dupa ce am iesit de pe strada cu pensiunea, am facut la stanga, am mers 200 de metri si am ajuns la statia de autobuz.  Atat de tipic... vietnamezii nu isi pot imagina de ce sa mergi pe jos daca ai motocicleta?!!

Hue e un oras nu prea mare dar pe modelul modern, cu blocuri si praf. Un rau desparte vechea citadela, in care se afla palatul imperial, de restul orasului nou. A fost de ajuns drumul pana la pensiunea la care ne-am cazat ca sa ne dam seama ca nu e cazul sa pierdem mai mult de o noapte in Hue. De altfel, nici nu ne propusesem mai mult, pentru ca a doua zi, pe seara, aveam rezervat autobuzul de noapte pentru Tam Coc. Asa ca am decis sa petrecem dupa-amiaza la Citadela, fiind pincipalul obiectiv turistic. Zis si facut; am traversat pontonul spre palat si ne-am cufundat in labirintul fostelor cladiri si gradini imperiale.

Nu avansasem prea mult in interiorul gradinilor, ca de la o terasa (sunt terase peste tot, pe intinsul fostului palat; de altfel vietnamezii planteaza cate o terasa-doua la orice obiectiv turistic) aud dulcele glas romanesc. Ma uit; doua cupluri pe la vreo 35 - 40 de ani sugeau tacticos din sucuri. Incantata sa intalnesc primii romani din excursia mea asiatica, ii salut politicos si ii intreb daca sunt din Romania. In buna maniera romaneasca (de care aproape ca uitasem) imi raspund lenes si fara sa se uite la mine, dar aproape dandu-si ochii peste cap, ca da, sunt din Romania. Nu mi-am dat prea bine seama daca asta insemna ca le pare rau ca sunt din Romania sau ca i-am deranjat. Oricum, m-am facut ca nu sesizez nemultumirea si am continuat sa dialoghez, subliniind ca sunt primii romani pe care ii intalnesc in excursie. Poate pentru ca am parut eu mai vorbareata, au inceput si ei sa isi dea drumul... Mai ales primul cuplu, mai aprpopiat de sosea, care poate s-a simtit nevoit sa raspunda. Ea a devnit chiar dracuta si am mai schimbat cateva informatii despre ce ar mai fi de vazut, iar el mai intervenea din cand in cand in discutie. Ceilalti doi, muti ca pestii. 

Le-am facut cunostinta si cu fetele, iar la plecare Josie a tinut neaparat sa le spuna ceva in romaneste. S-au amuzat. Dupa ce ne-am mai indepartat, Josie mi-a marturisit ca i-a fost tare mila de a doua fata, care n-a vorbit deloc, ca parea tare suparata si tare ar fi vrut sa o ia in brate, dar nu credea ca gestul ei va fi apreciat...  

Dupa acest eveniment, ne-am inceput plimbarea pe indelete prin citadela. Fetele erau un pic cam obosite si nu prea se simteau in forma de vizitat, ci de ras la o bere, dar am insistat si am tras de ele prin toate coltisoarele; sa nu ratam nimic. De altfel, palatul imperial nu este chia atat de mare precum ma asteptam, gandndu-ma la ce am citit despre palatle imperiale chineze. Dar foarte interesanta mi s-a parut aripa in care locuiau femeile, incaperile in sine dar si expozitiile cu fotografii ale fostelor locuitoare ale palatului.

Incepand din 29 mai, Hue sarbatoreste festivalul orasului, asa ca la palat se faceau pregatiri pentru un spectacol special ce urma sa aiba loc cu aceasta ocazie. Asa s-a facut ca dupa ce am vizitat orasul in lung si in lat, la iesire am dat de o gasca de copii costumati, care se pregateau sa intre in scena pentru repetitii si am stat putin de vorba cu ei.

Spre apus, dupa ce am terminat de vizitat si oricum se inchidea citadela, ne-am asezat pe malul raului la o bere, sa ne mai racorim ceva. Si uite asa am dat din nou de apului de soare... 

Aici gasiti si poze.

Muntii de marmura de la Da Nang

In drumul spre Hoi An am decis o escala la Da Nang, un alt oras pe malul oceanului, mare, aglomerat, plin de promisiunea dezvoltarii in stil asiatic, cu constructii masive, de beton. Tanarul vietnamez de la pensiunea din Dalat ne asigura ca Da Nang este mult mai distracv decat Hoi An, asa ca pornim cu mare incredere. Dar nu, Da Nang nu este taramul promis; e lipsit de natura, prea aglomerat, prea prafuit, prea nou si depersonalizat.
Plaja e mare si generoasa, daca iti plac astfel de plaje. Daca preferi golfurile mici si plajele retrase, Da Nang nu e locul bun. Localnicii se lauda cu cateva obiective turistice: pagode, statui si Muntii de marmura. Ne lamurim repede ca Da Nang nu merita mai mult de o noapte, asa ca alegem Muntii de marmura ca singur obiectiv turistic de atins.
Inchiriem biciclete si pornim pe drumul de sapte kilometri. Formam o imagine inedita – trei femei albe pe biciclete; suntem printre putinele biciclete pe drum prin multitudinea de motociclete. Mergem pe un drum asfaltat la perfectiune; in stanga, spre ocean, sunt hotelurile scumpe cu gradini luxuriante; in dreapta sunt cladiri in constructie, viitoare hoteluri de doua sau trei stele, in culori pastelate, toate la fel, fara personalitate. Localnici pe motociclete merg in paralel cu noi si ne intreaba unde mergem, de unde suntem. O femeie ne spune ca si ea merge tot la Muntii de marmura. Tind sa cred ca interactiunea cu noi nu e generata de pura curiozitate, ca dincolo de abordarea prietenoasa se acunde un interes pecuniar exact. Si intr-adevar, odata ajunse la munti, femeia pe motocicleta apare din nou si ne atrage inspre parcarea de la un magazin de suveniruri. Evitam sa ne lasam bicicletele acolo, ghicind o pacaleala si suntem amenintate ca daca lasam bicicletele in alta parte, ar putea pati ceva, sau nu le vom mai gasi. Alegem o alta parcare la intamplare, pentru care platim cateva mii de dongi.
Muntele, care este, de fapt un deal, este amenajat pentru turisti. Pe tot traseul sunt construite pagode noi, amenajate spatii pentru restaurante si cafenele improvizate. Doua pesteri si o pagoda veche merita efortul. La templu ascultam calugarii cantand mantre; atmosfera este placuta si linistitoare, dar cand te intorci spre iesire dai cu nasul de multitudinea de turisti si iti amintesti unde te afli.

Ne imprietenim cu un tinerel vietnamez de cinci ani, al carui nume nu l-am retinut pentru ca nu l-am inteles de la bun inceput. Vorbeste bine engleza, ne lamureste ca are o sora de 21 de ani care traieste in America si un frate de 26. E insotit de mama lui, care are 48 de ani. Are o energie debordanta, alearga pe trepte si bolovani si ne cheama sa venim dupa el. Mama e aproape depasita de situatie; nu mai tine pasul cu el, dar se amuza, e vizibil mandra. Micutul pune intrebari complicate, e extrem de prietenos si vorbaret; confirma regula conform careia copiii facuti mai tarziu sunt foarte inteligenti.













La un moment dat il pierdem in multime, dar ramanem cu o amintire frumoasa de la Muntii de marmura, poate singura amintire de la Da Nang care merita un loc in memorie.            

A fost odata... Hoi An

Am ajuns azi la Hoi An. Imi pare rau ca nu am venit aici mai devreme, pentru ca Da Nang n-a fost mare scofala, insa Hoi An aduce a paradis. Un paradis cam turistic, ce e drept, supra-solicitat, in care nu prea iti mai dai seama ce e viata reala de zi cu zi si ce e spectacol pentru turisti. Vechiul oras este o zona pietonala pe care o accesezi in pretul unui bilet de 6 dolari, care acopera plimbatul pe strazi si intrarea la diverse obiective turistice, printre care pagode, case familiale vechi si alte cateva cladiri de patrimoniu. Atmosfera pe strazile Hoi An-ului este feerica, cu lampioane suspendate in copaci si mult verde. Cladirile in stil colonial s-au pastrat in stare foarte buna. Daca nu ar fi atatia turisti ai crede ca ai ajuns intr-o poveste; mi se pare un cadru ideal de filmare.

Multitudinea de pensiuni din centrul si din jurul Hoi An-ului genereaza o oferta impresionanta de cazare. Tripla noastra cu balcon, aer conditionat, frigider si televizor costa numai 20 de dolari, intr-o vila coloniala relativ recent renovata.

Pentru prima seara facem o plimbare linistita in centrul vechi al orasului. Luna plina completeaza un peisaj romantic, colorat, susurator. Aici nu mai esti invitat in tuk-tuk-turi; femei vietnameze te striga pe marginea raului sa faci un tur cu barca; sunt la fel de insistente ca si soferii de tuk-tuk. De altfel, din toate partile esti apelat cu mult prea “politicosul” Hey, Io! 

Ma uimeste cat de nedelicata pentru obisnuinta unui vestic poate fi tehnica vietnameza de a atrage turisti. Esti apelat zgomotos pe strada; daca nu esti convins sa dai bani pentru a-ti “parca” bicicleta la umbra, te ameninta ca roata va exploda; ti se cere sa platesti de patru ori mai mult biletul de autobuz, iar daca refuzi, femeia care colecteaza banii se va napusti asupra bagajului tau sa il arunce pe geam afara, amenintandu-te, imbrancindu-te, agresandu-te cu multe vorbe intr-o limba pe care nu o intelegi, pe un ton foarte ridicat…  Dar uiti toate astea cand ajungi in centrul intens luminat al Hoi An-ului; este frumos, asa incat nu merita sa pastrezi decat amintirile placute. Oamenii sunt placuti; turistii sunt atat de multi incat comerciantul local isi permite sa faca si reduceri, sa negocieze in vechea si placuta traditie comerciala asiatica. Imi face placere sa-mi cumpar tricouri ca sa-mi reimprospatez rezerva, pentru ca m-am saturat de spalat rufe la doua zile. Acum voi putea spala la patru zile…

Ne plimbam pe strazile micute si colorate ale orasului vechi; degustam deliciile culinare stradale: placintica asiatica cu mango (contine mai mult alune si unt de arahide, dar nu e rea…), crab cu verzituri pane, banana pane; ne holbam la lampile multicolore, Marcela cumpara una cadou, dupa o negociere intensa, aducand pretul la jumatate.

In multitudinea activitatilor comercialo-turistice, vata de zi cu zi a vietnamezului local transpare pe ici pe colo: un grup de barbati joaca sah chinezesc, scolari scapati de cursuri, prinsi in preocuparile lor, o pisica nebuna cauta aventura sau un catel obosit de caldura asteapta masa de seara.

Peisajul ireal al Hoi An-ului face ca tineri casatoriti sa vina aici pentru pozele de nunta, asa ca unde te uiti vezi fotografi aranjand scene diverse pentru albumele fotografice si cupluri de tineri prinsi in cadrele unei povesti.

Dupa cina, competitia dintre barurile de pe marginea raului este atat de mare, incat unele oferte includ bauturi gratuite inainte de 10:00. Ne intepenim intr-un bar care oferta trei cocktailuri gratuite; cunoastem un cuplu matur de australieni, cu care se incinge o partida de janga.

Pentru a doua zi, o trezire matinala garanteaza ore placute in vecinatatea orasului Hoi An, unde, la mai putin de 10 kilometri se intind sate simple, cu locuitori zambitori, campuri largi de orez, lacuri artificiale pentru irigatie. Pornesc cu bicicleta in cautarea pagodei Van Duc si ma ratacesc pe aleile satucelor pana ce ma intalnesc cu Peter, un australian de 63 de ani, care locuieste in vecinatatea Hoi An-ului de trei ani; este casatorit cu o vietnameza si stie atatea despre regiune… E si foarte vorbaret si glumet; marturiseste ca nu are des ocazia sa stea de vorba cu femei vestice si imi spune ca seman cu Sandra Bullok. Stie despre Nadia Comaneci si isi aduce aminte ca la olimpiada din 2000 s-a ocupat de atletii din Coreea. In Australia a fost politist, asa ca imi explica toate tehnicile de furt folosite de vietnamezi si imi atrage atentia sa fiu prudenta. Imi descrie un itinerariu printre campurile cultivate; punctele de reper sunt mica pagoda portocalie, cei doi bivoli care pasc pe marginea drumului, casa alba, mare, de pe colt, cuplul de batranei vietnamezi. Dupa ce imi iau la revedere de la Peter incerc sa dibuiesc drumul descris si incet, incet punctele de reper apar.
Cei doi bivoli stau tolaniti in mlastina, langa un camp de lotusi. Tot acolo ma intalnesc cu un batran pescar vietnamez care ma asigura ca norul gros de deasupra noastra va trece, fara sa aduca ploaie. Isi asuma o pozitie mandra cand ii propun sa il fotografiez si este foarte bucuros cand ii arat poza.      

Traversez peisaje minunate…

Pe nesimtite parca ajung la plaja; nu ma impresioneaza; e vant, marea e agitata, plaja e pustie. Mai departe, din strada principala cobor la dreapta in satele de pescari. E deja pranzul si caut un restaurant local pentru mancare simpla, traditionala. Sfarsesc alaturi de muncitorii vietnamezi la o portie generoasa de orez cu legume si porc.

Cu forte proaspete ma indrept in cealalta parte a vecinatatii Hoi An-ului, insula Cam Thanh si ma pierd printre lanurile de orez, plantatiile de palmieri de cocos, aleile serpuite ale satelor. Norii negri care ne ameninta de dimineata se transforma in sfarsit in ploaie, o perdea deasa si racoroasa. Ma adapostesc la o cafenea in drum; o cafea vietnameza cu lapte condensat e fix ce imi trebuie pentru dupa-amiaza; ma joc cu cateii stapani ai cafenelei, citesc, astept sa treaca ploaia. Dupa ce ploaia se opreste, toata dupa-amiaza explorez din nou campurile, strazile inguste; lumina e placuta. Sunt obosita, dar am o senzatie placuta de bucurie si implinire. Am vazut atatea lucruri frumoase…

La Cascada Elefantilor cu autobuzul verde

Cand pornesc in expeditie spre vizitarea vreunui obiectiv turistic, ma intereseaza (uneori chiar mai mult decat obiectivul in sine) parcursul pana la locul cu pricina. De multe ori caut sa aleg varianta mai laborioasa (bicicleta, autobuzul local), care iti da posibilitatea sa vezi altceva decat obisnuitul zonelor turistice. Ideea de a merge cu taxiul la un obiectiv, te dai jos, te plimbi in jur, faci trei poze si te intorci in taxiul cu aer conditionat, mi se cea mai pictisitoare si oripilanta. Daca am posibilitatea sa ma ingramadesc in autobuz cu localnicii? De ce nu...?! Asa mai inteleg si eu ce e una ce e alta...

Ieri, spre exemplu, am pornit sa vizitez Cascada Elefantilor, la 28 de kilometri de Dalat, si pentru ca exista posibilitatea, am luat autobuzul local. Asa am ajuns sa degust semintele de pepene verde, care sunt pentru vietnamezi cum sunt pentru noi semintele de floarea soarelui. 

Autobuzul era plin de vietnamezi foarte amabili. Un alt motiv pentru care imi place sa calatoresc cu mijloacele de transport locale este ca intalnesti vietnamezi care nu intra de obicei in contact des cu turistii, asa ca sunt foarte bucurosi sa aiba ocazia sa relationeze cu vestici, sunt foarte amabili si primitori (uneori spre deosebire de comerciantii obisnuiti cu turistii, care vad in vestici o sursa de venit si atat si pot fi foarte lipsiti de tact daca au senzatia ca nu castiga suficient cu tine). Imediat ce am urcat in autobuz o doamna mai in etate, care calatorea cu fiul mi-a zambit binevoitor. La prima oprire a coborat sa isi cumpere seminte si niste alte fructe, iar cand a revenit in autobuz mi-a oferit sa gust din seminte. 

Nu este pentru prima data in calatoria asta cand mi se ofera de mancare, ceea ce eu interpretez ca fiind o mare deschidere din partea localnicilor. Mi s-a intamplat de nenumarate ori (in Thailanda si Cambodgia mai mult, ce e drept) sa fiu invitata la orez (asa numesc ei masa). Tin minte ca in Thailanda eram in gara la Pitsanulok si asteptam trenul de la ora 00:00. In fata mea era o thailandeza de la tara, foarte saraca dupa imbracaminte. La un moment dat si-a scos punguta cu mancare (exista practica de a pune mancarea in pungi, mai ales cand cumperi mancare de pe strada), unde avea ceva orez si legume, nu mare lucru si s-a pregatit sa manance, nu inainte insa de a-mi oferi si mie... Mi s-a parut un gest induiosator, o exemplificare a expresiei a da din putinul tau altuia. Am refuzat politicos din multiple motive si sper ca refuzul meu sa nu fi fost interpretat ca nerespectuos, pentru ca mi-ar parea rau sa stiu ca am tratat gresit asa ospitalitate.    

    

De data asta, in autobuz, am primit semintele cu mare bucurie, sperand sa ma recompensez pentru multele dati cand am refuzat. Ce sa va zic?!... nu sunt spectaculoase. Prefer semintele de dovleac in continuare.   

Odata ajunsa la cascada nu mi-a parut rau; n-am inteles de ce se numeste Cascada Elefantilor, dar este impunatoare, frumoasa, maiestuoasa, racoroasa. Am ajuns printre stanci in spatele ei, unde stropii de apa te racoresc. Apoi am sezut pe pietre la poalele cascadei si am ascultat zgomotul siroaielor rapizi si ecoul dintre stanci... M-am cocotat ca maimuta peste tot unde s-a putut; n-am ratat niciun cotlon. Am plecat mult mai relaxata. 

Langa cascada am zarit varfurile unei pagode, careia i-am trecut pragul si am descoperit cu surprindere o oaza de liniste si relaxare. Primul templu din Vietnam in care nu ma ia cu lesin de la stomac si mi-a facut placere sa ma regasesc. Simplitatea lemnului inchis la culoare si a sculpturilor din piatra care pazesc curtea templului se combina perfect cu deschiderea spre natura si nu pot fi ascunse nici de statuile mai colorate din interior. Gasesti sigur pacea si linistea pe care o cauti pentru ca nici turistii nu sunt numerosi.

La intoarcere am asteptat autobuzul langa un stand de fructe, schimband zambete amabile cu vanzatoarea care nu vorbea engleza dar care m-a invitat prin semne sa stau la umbra chioscului ei. Dupa o asteptare de mai bine de 20 de minute, m-am bucurat sa vad autobuzul verde de Dalat. Surpriza a fost si mai mare cand urcandu-ma in autobuz am descoperit ca era acelasi care ma adusese mai devreme; acelasi sofer, acelasi vanzator de bilete; doar calatorii se mai schimbasera intre ei.
De data asta, un tanar din spatele meu a tinut neaparat sa imi faca conversatie, desi engeza lui era foarte putina. Cand mi-a zis ca are 30 de ani nu mi-a venit sa cred si l-am pus sa deseneze cifra, pentru ca nu i-as fi dat mai mult de 16. Habar n-am ce mananca oamenii astia, dar clar e ceva bun.

Am ajuns inapoi in Dalat prea repede; peisajul mi-a captat atentia, oamenii, atmosfera... Cat mai departe de zonele extra-turistice si cat mai aproape de simplii localnici, asta mi se pare reteta pentru o experienta placuta in Vietnam. Si daca mai la inceputul calatoriei mi se parea cel putin ciudat sa fiu singurul vestic intr-un autobuz, intre timp chestia asta a devenit o experienta de care am invatat sa ma bucur...
  

Cu trenul, pe langa Dalat

S-au adunat atatea de povestit... parca nici nu mai stiu cu ce sa incep... Dar dau o tura rapida prin fotografii si ma gandesc ca v-ar placea sa va spun despre excursia cu trenul vechi de la Dalat si cea mai kitchoasa pagoda din lume... cel putin dintre cate am vazut eu. Stiti senzatia aia pe care o ai cand ai mancat mult prea mult dulce si ti se apleaca?! Ei bine... Dar sa o luam incetior...

In a doua zi a excursiei la Dalat, grupul nostru de calatoare a suferit o mica ruptura temporara, intrucat fetele au vrut sa faca o excursie organizata cu motocicletele, iar eu ... ma stiti... daca se poate fara excursii organizate, e cel mai bine. Asa ca in timp ce ele vizitau ferma de cafea si fabrica de matase pe langa obiectivele cu adevarat interesante ale Dalatului, eu am luat-o incetisor la o plimbare cu bicicleta in imprejurimile orasului. Dimineata am urcat de muntele Lang Bian, la 10 km de Dalat, chestie despre care va voi povesti intr-o postare separata, iar dupa-amiaza, am incercat o excursie cu relicvele trenului care lega pe vremuri Dalatul de alte orase ale Vietnamului. Se pare ca pana in 1975 puteai calatori cu trenul de la Saigon la Dalat, gara de la Dalat fiind pe ruta Dalat - Thap Cham. Azi, singurele optiuni sunt autobuzul (9h) si avionul. Insa vechea gara de la Dalat si o bucata din fosta cale ferata au ramas, si din 2009 incoace, un tren vechi, cu trei vagoane, face cinci calatorii dus-intors pana la satul Trai Mat, la vreo 7 km distanta de Dalat, unde se poate vizita pagoda Linh Phouc, in opinia mea, poate cel mai kitchos loc din lume...  

Gara din Dalat, asa cum a fost ea conceputa in anii '30 este azi un simplu obiectiv turistic in tururile organizate, dar scurtul drum pana la Trai Mai merita efortul, daca esti pasionat de mersul cu trenul.

Am ajuns la gara cu vreo 20 de minute inainte de ora 16:00, cand porneste ultima calatorie spre Trai Mat. Mi s-a spus ca trebuie sa mai astept pentru ca trenul nu pleaca decat daca sunt minimum 20 de pasageri. M-am uitat in sala de asteptare unde erau numai trei cupluri (canadieni si francezi mai varstici si un cuplu tanar de rusi), langa care m-am asezat in asteptare. Aproape de ora 16:00, cand aproape ca imi pierdusem speranta ca se vor mai strange 20 de oameni, a aparut un grup de turisti asiatici (posibil chinezi) si pentru prima data m-am bucurat sa vad turisti chinezi (altfel sunt foarte zgomotosi, colorati si agitati), pentru ca e stiut ca astia umbla mereu in gasca, asa ca minimum de 20 de persoane s-a atins fara probleme si casierita a inceput sa puna in vanzare biletele.

De indata ce a pornit trenul, ma-m postat pe balconasul de a capatul vagonului, de unde se vad cel mai bine peisajele si se simte cel mai intens atmosfera. Trenul este dotat cu tot tacamul, inclusiv personalul aferent, care desfasoara toate activitatile necesare bunului mers al unui tren, desi toata organizarea este strict pentru scopuri turistice.

Si pentru ca locuitorii nu sunt obisnuiti sa intalneasca des trenul, nu de putine ori a trebuit sa oprim pentru ca o motocicleta sau mai stiu eu ce obiect casnic fusese uitat pe sina, iar stewardesa si controlorul de bilete s-au dat jos din tren pentru a elibera calea si am trecut mai departe cu un tiuit specific de locomotiva.     

Odata ajunsi la Trai Mat, am nimerit fix in piata, unde se vindeau legume si alte produse pe marinea strazii si se curatau pesti pentru vanzare. Chinezii au inceput imediat sa fotografieze tot ce le aparea in cale si s-au grabit sa ajunga la pagoda. Sunt ordonati si ascultatori cand vine vorba de programul strict de vizitare, dar galagiosi intre ei, scuipa si isi curata zgomotos caile respiratorii, chestie care o ingrozeste mereu pe Josie (olandeza), car nu ezita sa ii intrebe daca se simt bine, ceea ce, evident, genereaza o surpriza totala .... 

Odata ajunsi la pagoda, surpriza totala imi apartine, pentru ca n-am vazut in viata mea atata gresie si sticla multi-colorata la un loc. Ochiul imi oboseste, celelalte simturi sunt complet neutralizate, ma ia ameteala, ma apuca lesinul si nu reusesc sa scap de dragonii mitici multicolori, halourile colorate de sfinti ale statuilor lui Buddha, intensitatea sclipirii unei statui gigantice aurii, sau limbile de foc colorat ale monstrilor care pazesc intrarea in monstruozitatea de pagoda din fata mea. Pare cel putin hilar sa vezi oameni rugandu-se la figurinele multicolore, care te trimit mai degraba cu gandul la un joc video de prost gust. Dar fiecare cu credinta lui, asa ca cine sunt eu sa judec ce e frumos si ce e kitch, mai ales cand vine vorba de lucruri sacre?!

Mai fac doua-trei poze monstrilor de gresie. Credinciosii ma privesc cu dezaprobare; cred ca nu e voie sa fotografiezi in interiorul templului, dar nu-mi mai pasa, nu ma pot abtine. Inca doua instantanee si mi-a ajuns; e prea mult pentru o singura zi. 

Intorcandu-ma spre gara, mi se pare ca aud in aer ritmul unei chansonete - Joe Dassin sau ceva in acelasi gen. Nu visez... muzica se aude dintr-o casa simpla, cu ferestre albe, in usa careia sta un batran vietnamez. Ma prefac ca nu inteleg si il pozez, desi se fereste dupa palma. Iata ca au mai ramas ceva urme dupa plecarea francezilor... cateva cuvinte pentru o conversatie in franceza cu locuitori mai varstici, semnele arhitecturale, baghetele, patiseriile si cultura cafenelelor...cam astea sunt ramasitele colonialismului francez.   

  

Inapoi in tren; plecam cu punctualitate; sper ca nu am uitat niciun chinez in sat...

  

La intoarcerea in Dalat ma intampina un set de panouri; nu sunt panouri publicitare; nu inteleg despre ce este vorba, dar ghicesc cumva esenta mesajului care imi pare familiar, undeva in adancurile memoriei... 

si abia apuc sa vad soarele disparand la apus in spatele unor nori ...