In aceasta perioada a anului lacul s-a retras considerabil in sine si satele plutitoare sunt uscate, nu mai plutesc pe nimic; poate doar pe aer. Am luat o excurse din Siem Reap pentru vizitarea satelor si lacului. Da, o sa va reamintiti ca nu-mi plac excursiile organizate, insa de data asta, dupa cercetari amanuntite, am constatat ca este varianta cea mai potrivita. Si bine am facut pentru ca drumul care duce la satele plutitoare este neasfaltat, un drum sezonier, creat prin retragerea apelor, din pamant si nisip. In sezonul ploios se poate ajunge cu barca la Siem Reap, insa vara ai nevoie de un automobil corespunzator. Pe marginea drumului se vad terenuri agricole, unde in urma cu cateva luni era orez, si vaci schiloade pascand.
Din excursia organizata faceam parte vreo 12 suflete, cat sa incapa intr-un microbuz, pe langa sofer si ghid – un profesor de literatura engleza cambodgian, care s-a reprofilat pentru ca nu i-a fost repartizata o slujba la oras.
Excursia in sine a fost mai mult un raise awareness exercise, daca mai era nevoie, despre viata extrem de grea a locuitorilor din provincia cambodgiana.
Kompong Khleang este un sat de case pe barne, ai carui locuitori migreaza in sezoanele uscat si ploios inspre centrul lacului si inafara lui. Barnele au o inaltime de mai bine de trei metri si poarta urmele nivelului apei din sezonul ploios, foarte aproape de pragul casei. In sezonul uscat, insa, zona de sub casa este uscata si devine spatiu de locuit. In timpul sezonului uscat, pescarii isi muta catrafusele spre largul lacului, al carui nivel scade considerabil, uneori chiar de la 10 la 1 metru. In larg se reintaleaza restaurante plutitoare pentru turisti, care vin sa priveasca apusul soarelui (asa cum am facut si noi), barcile de pescuit, navoade si tot tacamul. In sezonul secetos pescuitul este simplu; cu un navod aruncat se aduna cantitati mari de peste si castigul este imediat. O familie de pescari poate ajunge sa castige intr-o luna 300 de dolari, ceea ce este o suma frumusica, avand in vedere ca un salariu de bugetar se invarte in jurul a 120 de dolari.
Casele pe barne, construite din lemn, au o durata de viata de aproximativ 30 de ani si costa intre 4000 si 7000 de dolari. Orice noua constructie presupune economii serioase sau, mai nou, imprumuturi la banca. Accesul la sat se face cu barca in sezonul ploios si cu masina, pe un drum improvizat, in sezonul uscat. Practic, in sezonul uscat locuitorii satelor plutitoare sunt mai mult sau mai putin izolati, zeci de barci ramanand prinse in uscat pe marginea drumului spre sat.
Satul beneficiaza de o scoala, un oficiu de politie, un fel de primarie, dar mai ales un sediu al Partidului Poporului Cambodgian, care de altfel nu lipseste din nicio comuna. Templul este intr-o continua renovare si inchis. In jurul templului, copiii se joaca un joc foarte asemanator cu ceea ce noi, in spatele blocului, numeam “tzaka” – un fel de petanque, in cazul nostru cu surprize si portofele, in cazul lor cu bani marunti si niste rotunduri de cauciuc. Unul dintre membri grupului nostru adauga o bancnota mai mare la teancul de bani, ceea ce inteteste spiritele in randul copiilor si sporeste intensitatea jocului.
Imediat ce coboram din microbuz, in jurul nostru se aduna femei cu pachete de caiete si creioane de vanzare, pentru copiii din sat. Localnicii sunt invatati ca vesticii sunt dispusi sa plateasca pentru educatia copiilor, si au transformat asta intr-un argument comercial. Respectivele femei sunt, cel mai probabil, mamele sau matusile copiilor carora se presupune ca le cumperi caietele si creioanele - o frumoasa schema de a mai scoate ceva dolari de la straini.
Excursia organizata are in program o vizita la o scoala de limba engleza din sat, unde ti se sugereaza o donatie. Trag speranta ca scoala functioneaza in fiecare zi si nu numai la orele la care sosesc turisti. Altfel, copiii stiu sa numere constiincios pana la 100 in limba engleza si nu intarzie sa o arate. Limba engleza este un instrument foarte util pentru cambodgieni, care se mandresc cu cunostintele cat de putine. De altfel, in Cambodgia am intalnit mult mai des localnici vorbind binisor engleza, in comparatie cu Thailanda. Asta se datoreaza in mare parte perioadei de protectorat ONU.
Localnicii nu intarzie sa explice cat de grea este viata cambodgienilor, cat de nedreapta soarta lor, de a fi prinsi intre interesele puterilor straine si de a fi tradati de acestea de fiecare data cand au sperat in primirea unui ajutor. Cateodata Cambodgia imi aminteste de Romania inceputului anilor ’90, in care printre oamenii de rand domneau haosul si confuzia si pe ici pe colo ne deplangeam soarta strainilor, in speranta unor ajutoare.
Cambodgienii nu par sa placa pe nimeni in mod special, inafara de rege si prim-ministru; nici chiar pe chinezi, coreeni sau rusi, care investesc serios in tot felul de stabilimente si infrastructura; pe thailandezi sau pe vietnamezi nu-i pot iubi din cauza frecusurilor istorice si nu le pot ierta dorintele expansioniste peste Cambodgia; pe americani si ONU parca i-ar mai iubi dar de ce au tacut astia cand Pol Pot si gasca lui isi faceau de cap ucigandu-si co-nationalii? Francezii ce au mai construit cate ceva in Cambdgia de alta data (de aceea principalele bulevarde din marile orase poarta numele Charles de Gaulle) dar si astia au abandonat barca imediat ce n-a mai fost mare lucru de castigat. In interior, toata lumea e corupta si daca nu esti prieten cu politia sau administratia, n-ai cum sa faci nimic. Sistemul sanitar este la pamant; in spitalele publice nu merge nimeni pentru ca nu sunt instrumente si medicamente, doctorii sunt prost platiti si cer spaga. Cine isi permite merge la clinicile private. Cine nu, sta si sufera, se roaga si se chinuie pana primeste un pat in spital. Daca esti profesor, ca sa castigi un ban trebuie sa lucrezi la oras; ca sa ajungi la oras, trebuie sa stii pe cineva la ministerul educatiei sau sa dai o spaga cui trebuie; daca nu, ajungi la tara, unde nu prea e de trait… Cam acesta este discursul cambodgianului de rand… Va suna pe alocuri cunoscut?
Dupa plimbarea pe ulita principala a satului ne urcam intr-o barca ce ne va duce in largul lacului. Iesirea in natura e o sursa de bucurie si usurare dupa greutatea ultimei ore petrecute in sat…Barca inainteaza greu, nivelul apei este foarte scazut si trebuie sa lasam alte barci sa isi faca si ele loc fara sa se intepeneasca in namol. Apa e murdara. Padurile de mangrove de pe margini sugereaza frumusetea umbroasa a sezonului ploios. Printre crengi se strecoara cu delicatete soarele. Pe lac suntem debarcati la un restaurant plutitor (cu care are contract agentia), unde aseptam vreo ora apusul soarelui, facand consumatie stabilimentului. Intre timp, copii pescarilor ne ofera un spectacol circaresc, cu acrobatii de schi nautic cu o placa de lemn. Spectacolul este exersat, dar pozele sunt reusite.
Pe lac, apusul soarelui aduce liniste. E pasnic si delicat; lasi grijile in urma si simti lumea din jurul tau cum respira. Dupa aceasta pauza revenim in sat, unde ne mai asteapta niste copii; au sperat poate ca vor primi ceva, dar grupul nostru nu e prea generos. Ne fac totusi cu mana… Cine stie, poate data viitoare…
Refacem drumul spre Siem Reap. Ghidul ne povesteste cum a ajuns sa lucreze in turism, cat de dezastruos este sistemul medical, cum Cambodgia este roasa de coruptie. Povestile lui sunt foarte personale; este tara lui, prim-ministrul lui; poporul lui, etc. S-a lasat intunericul si pe marginea drumului, locuitorii din sate au aprins foc cu lemne si gatesc mancarea sau lampi cu gas langa care isi petrec seara cu familia. Ghidul nostru a obosit. In curand ajungem in oras, ne intoarcem la pensiunile noastre si ne reluam calatoriile din care fiecare va ramane cu cate ceva, poate fiecare cu cate altceva...
